PsyOps: Experimentul Monstru

Wendell Johnson, patolog la University of Iowa, s-a trezit într-o bună(?) dimineaţă a anului 1939 cu o idee fixă în cap, mai precis teoria diagnosogeniei, ce sugera că reacţiile negative la tulburările normale de vorbire favorizează apariţia bâlbâielii. A stat el şi s-a gândit la teoria asta până l-a apucat durerea de cap şi i-a venit o idee şi mai şi. Ce-ar fi să încerce să "fabrice" bâlbâiţi?

Aşa că şi-a suflecat dom' profesor mânecile halatului, şi-a luat o doctorandă pe nume Mary Tudor drept asistentă şi a purces la treabă. Însă, când era cât pe ce să se apuce de experimentat a constatat că-i lipseşte un element oarecum esenţial pentru reuşita proiectului: subiecţii.

S-a gândit el săracu' să experimenteze pe maimuţe dar, fiindcă acestea au refuzat cu obstinaţie să vorbească, a fost nevoit să recurgă la soluţia finală ultima soluţie: testarea pe oameni. Cum nu prea-i dădea ghes inima să folosească voluntari adulţi (se ştie că ăştia se enervează repede şi-ţi bagă eprubeta în ochi când sunt abuzaţi), şi-a făcut rost de niscaiva copii, mai precis 22 de orfani de la o instituţie specializată din Davenport, Iowa.

Lotul de 22 de "subiecţi" a fost împărţit în trei grupuri:
* 6 copii cu exprimare fluentă urmau să fie supuşi unui flux constant de critici şi evaluări negative asupra modului de lor de a vorbi.
* 5 copii cu tulburări de vorbire (diagnostic stabilit în urma unei evaluări sumare) care urmau să fie supuşi aceluiaşi tratament.
* 11 copii cu sau fără tulburări de vorbire care vor fi trataţi normal şi vor îndeplini rolul de grup de control.

Patru luni mai târziu studiul se încheia cu un aparent triumf, toţi copii din primul şi al doilea grup fiind diagnosticaţi cu bâlbâială persistentă. Majoritatea specialiştilor în patologia vorbirii din acea vreme au îmbrăţişat cu căldură rezultatele comunicate de Johnson fără să-şi pună prea multe întrebări, fără a se gândi că un copil abuzat verbal poate dezvolta stări de anxietate care duc la o exprimare ezitantă.

Abia în 2001, după ce relatări despre acest experiment au ajuns în presă şi în atenţia opiniei publice, profesorii Nicoline Ambrose şi Ehud Yairi de la University of Illinois au publicat o lucrare în care discreditau studiul din 1939, dezvăluind abordări greşite în generarea şi colectarea datelor precum şi faptul că deşi unii dintre "subiecţi" au rămas cu sechele psihologice, nici măcar unul dintre aceştia nu poate fi dignosticat cu bâlbâială persistentă.

Impresia mea este că experimentul a fost complet inutil şi totul ar fi putut fi rezolvat printr-o metodă mult mai la îndemână. Ar fi fost de ajuns ca dom' profesor Johnson să se prezinte la un centru de recrutare şi, odată ajuns în tabăra de antrenament, să-l ia peste picior pe sergentul instructor. Două săptămâni mai târziu, când sergentul s-ar fi oprit din zbierat, întreaga comunitate ştiinţifică ar fi putut constata cum a dat-o dom' doctor în bâlbâială.